Cu drag de limba română, cu drag de Lucian Blaga

           În prima decadă a lunii mai, pe la 7-9 mai în ultimii zece ani, de regulă, mergeam la Lancrăm, la baștina lui Lucian Blaga... Lume de peste lume: academicieni, ambasadori, exegeți blagieni din diferite țări reunește mereu Festivalul Internațional „Lucian Blaga”. La 9 mai 2024 am fost la Ziua Europei în Piața Marii Adunări Naționale... Până a merge la studii doctorale am fost plin și chiar preaplin de evenimente legate de forurile europene precum UNESCO sau Consiliul Europei, sau de evenimentele născocite de mine: Cluburile Consiliului Europei, Ora Europei, Copiii Europei etc.etc.etc. Studiile doctorale au potolit cumva acel avânt, har de a munci chiar pe gratis pentru comunitate, pentru societate, pentru copiii țării, pentru cei aflați în dificultate... precum am muncit un sfert de veac.

 Însă Ziua Europei de la 9 mai 2024 m-a umplut cu atâta energie creatoare și entuziasm, cum nu mi-aș fi imaginat vreodată. Întâmplarea a făcut să mă regăsesc într-o imagine, poate că una din miile de poze ale acelei zile.  Și totuși, o imagine cu o semnificație aparte. Din acest motiv simt cu inima, că Puterea Divină va auzi cât de mult tânăra generație speră să se integreze în marea familie a Uniunii Europene. Să se întâmple această minune e necesar de un efort enorm, al nostru, al tuturor. Or, prea mică e Moldova să stea de una singură în bătaia tuturor vânturilor. 

Iar pentru îndrăgostiții de Lucian Blaga, poetul, filosoful și diplomatul, care atât de firesc s-a integrat în literatura și cultura europeană, las un eseu despre „omul deplin”

...și ochiul cunoașterii...

Perioada activității diplomatice a lui Lucian Blaga, care poate fi denumită cu îndreptățire o perioadă europeană în sensul unei vădite ascendențe valorice a creației sale – filosofice, lirice și dramatice – ne dezvăluie o amplitudine și o profunzime deosebită a viziunilor. Se conturează noi zări și etape ale evoluției sale, care se pune, așa cum remarca Mihai Cimpoi, sub semnul unui proces de ontologizare, asigurat și de o continuă intelectualizare, de intrare în zona lucifericului, a problematicului gnoseologic. Se deschide acum, după cum mărturisește însuși poetul, un alt ochi interior, ochiul cunoașterii:„Cu toți și cu toate m-am zvârcolit pe drumuri, pe țărmuri, între mașini și-n biserici,  /Lângă fântâni fără fund / mi-am deschis ochiul cunoașterii”

Citatul e din Tristețe metafizică, poem-cheie al volumului lauda somnului și care poate fi extrapolat asupra întregii lirici a perioadei și chiar a poeziei sale în ansamblu. Dedicația lui Nichifor Crainic, poetul tradiționalist de orientare mistică, este și semnificativă: ca și autorul Nostalgiei paradisului, Blaga își propune să dea expresie tainelor de sus și tainelor ascunse în adâncurile pământului, care pot fi revelate prin izvoarele ce se deschid, prin „apele sfinte și rele”, ca cele în care se oglindește Sfântul gheorghe, prin ochiul pe care-l deschide în pământ, prin clopotele sau sicriele care cântă „subt iarbă cu miile”, prin „fântânile nopții care deschid ochii și ascultă întunecatele vești”.

Este o frenezie a unei deschideri sub bolta unei tristeți metafizice generalizate, spre alte spații, bineîn- țeles transcendente, spre alte timpuri, evident legendare, arhetipale, spre înseși sferele speculației din zona uranică, spre diferitele vârste, spre poveștile sângelui uitat de mult, care se trage spectaculos din sinele poetului „înapoi în părinți”.. Am putea vorbi, astfel, de o surprindere a revelațiilor, pe care Blaga o identifică la goethe în forme pline de viață, plastice, mișcătoare, denumite gestalten, imposibil de tradus în limba română pentru că înseamnă formă, figură, configurație, cuvintele noastre „având un înțeles prea rigid, prea geometrizat, ca să poată reda întocmai sensul celui german” . Este, în volumele la curțile dorului, lauda somnului și la cumpăna apelor, o manifestare a unei pasiuni faustice de cunoaștere, concretizată în formele demonicului, teoretizate de goethe și expuse eseistic de Lucian Blaga în daimonion, scrisă în 1926–1930, exact în perioada când apar cele trei volume. . Eseul în întregime îl găsiți în Revista „Academos”

                                                                                              Daniel Verejanu